Fântânile negre

 

Culoarele reci
M-au epuizat în veşnicii
Ca o pauză în mărturisire
Biciuirile-mi sângeră-n gol
Zarurile au fost aruncate
Dincolo de matrice

Copacii putrezesc
În alegoriile resemnării

Fântânile negre nasc
Ape vii

Pierd ultimul tren
Într-o după-amiaza de frig
Şi mă instalez
Clandestin
În neîntâmplarea
De a mă fi iubit

Cerurile sunt tachinări
Năruite în spasme cromatice

Între două lumi
Sunt antipersonajul
Din actul de ieri

Tu?

…

radiografia unei clipe

…în sudoarea nevieţii cu strigăte mute
pierzându-mă singur, eu însumi pământ…

sentimentul reconstituirii se naşte din circularitatea unui timp ce se împarte în veşnicii şi pierderi. întorcând privirea, dan tristian săvârşeşte un fragment de suflet transpus într-un decor în care totul este redus la elementaritatea trăirii. poezia începutului, căutând acea fărâmă de sens în tumultul unei negăsiri, pulsează în miocardul rostirii. lexicul coboară în misterul unui mit: acela al unei necenzurate, fără de sfârşit aduceri-aminte a simplităţii, plină de semnificaţie, a primelor cuvinte. autorul învaţă acum primii paşi în cuvânt. indelebil versul dintâi reclamă o redescoperire continuă.
scrisă pe un palimpsest al afectivităţii fecunde, poezia lui dan tristian destăinuie universul unui echilibru precar, al unui sens ce capătă nuanţa unei relativităţi iminente. totul se constituie sub forma unei treceri, a unei rupturi. poezia este expresia unui sentimentalism ce obligă gândul să calce pe pământul bătătorit al drumului de ţară, să se materializeze în desculţele tălpi ale copilului ce îşi îngăduia capriciul nevinovat de a reîntregi, prin perindările sale, cavalcadele timpului. mirosul pământului, proaspăt întors în toamne târzii, naşte smerenie în corpul sufletului, determinând încă din perioada fragedei trăiri o cădere dialectică în existenţă, fondul conştientizării dat fiind de luarea actului de sine. tot aici, la acest nivel elementar, liminar al visului de copil, nealterat de nici o spaimă sau îngrădire organică, se deschid primele petale ale luminii, primele zboruri de cocor.
nostalgia pământului se întrepătrunde cu mesajele circulare ale cerului. există o relaţie ontologică între pământ, elementele organice şi transcedentalitate.
prin eroziunea sinelui trece şi omul de la ţară, pierdut în istorie şi tipologii: